O zi de vară obișnuită, o viață simplă, una pierdut de simplă, fără vlagă. Totul până când un lucru obișnuit, ca un răsărit de soare, este remarcat în simplitatea lui. Un zâmbet larg de raze roșii luminează negura ce-ți încețoșa trăirile, trezindu-te parcă dintr-un vis urât din care nu credeai c-o să-ți mai revii vreodată.
Cald, blând, pur, simplu, primitor, perfect, toate trăsături ale aceluiași fapt. Niciodată n-am crezut că impactul va putea fi vreodată atât de puternic, mai ales venit din partea unui lucru pe care-l mai văzusem înainte de nenumărate ori. Sclipirea razelor lui, ce se reflectau pe chipul meu, îmi dădeau de înțeles că ceva s-a schimbat, că undeva, în adâncul întunecat și pustiit de soartă s-a aprins o flacără a cărei viață va fi lungă, poate mai lungă decât propria-mi viață. Flacăra aceea mi-a falimentat fabrica de melancolie și tristețe, m-a pus pe picioare, mi-a readus la viață inima împietruită.
Din acel moment am considerat răsăritul o parte a vieții mele, o parte din mine, acea parte care-mi dă zilnic puterea de a zâmbi, de a trece peste necazuri, de a trăi într-o lume ostilă și totodata a înviat dorința de a dărui zămbete, fericire și multă iubire.
Dar, răsăritul aparține lumii, iar eu, simplu om, nu-l pot ține captiv iubirii mele, riscând să îi răpesc zâmbetul de raze. Esențele noastre s-au contopit și, dacă s-ar putea, mi-aș dori să port veșnic acest răsărit în suflet, iar el să nu înceteze vreodată să mă încălzească cu razele sale.
